Islamul, a doua cea mai mare religie a lumii, este marcat de o diviziune majoră care datează de aproape paisprezece secole: separarea dintre suniți și șiiți. Deși ambele ramuri împărtășesc credințe fundamentale comune, cum ar fi recunoașterea Coranului ca text sfânt și a Profetului Mahomed ca trimis al lui Dumnezeu, divergențele istorice și teologice le-au conturat identități distincte.
Marea schizmă istorică
Ruptura inițială dintre cele două comunități nu a pornit de la dispute teologice legate de dogmă, ci de la o criză politică și de succesiune. În anul 632 d.Hr., după moartea Profetului Mahomed, comunitatea musulmană s-a confruntat cu întrebarea crucială: cine ar trebui să devină noul lider (calif) al lumii islamice?
Majoritatea musulmanilor au susținut că noul lider ar trebui ales prin consensul comunității, pe baza calităților sale de lider și a credinței. Aceștia l-au ales pe Abu Bakr, un companion apropiat și socru al Profetului. Această tabără a devenit cunoscută sub numele de suniți (de la Sunnah, care face referire la tradiția și exemplul lăsat de Mahomed).
Cum e vremea în orașul tău?
Vezi pe loc temperatura, vântul și prognoza orară. Pentru prognoza detaliată pe mai multe zile, pentru orice localitate din România, intră pe portalul nostru meteo.
O altă facțiune a considerat că succesiunea trebuia să rămână strict în cadrul familiei de sânge a Profetului. Ei au susținut că liderul legitim trebuia să fie Ali ibn Abi Talib, vărul și ginerele lui Mahomed. Această grupare a fost numită Shi’at Ali (Partidul lui Ali), devenind în timp șiiți. Deși Ali a devenit în cele din urmă al patrulea calif, asasinarea lui și uciderea ulterioară a fiului său, Hussein, în bătălia de la Karbala, au pecetluit definitiv separarea dintre cele două curente.
Diferențe în structura autorității și clerului
Modul în care este înțeleasă autoritatea religioasă reprezintă una dintre cele mai mari deosebiri actuale:
Suniții au o structură religioasă mai puțin ierarhizată. Ei consideră că liderii religioși (califii în trecut, imamii în prezent) sunt ghizi spirituali care conduc rugăciunea și interpretează textele sacre, dar care nu posedă calități divine sau infailibilitate. Legătura credinciosului cu Dumnezeu este directă.
Șiiții acordă o importanță centrală conceptului de Imamat. Pentru ei, Imamul nu este doar un lider de rugăciune, ci un conducător investit cu autoritate spirituală absolută, considerat infailibil și descendent direct al familiei Profetului. Clerul șiit este puternic structurat și ierarhizat (cu titluri precum cel de Ayatollah), având o influență politică și socială masivă asupra credincioșilor.
Practici ritualice și texte
Deși ambele ramuri respectă pilonii de bază ai Islamului, există nuanțe diferite în ritualurile zilnice. Șiiții combină adesea cele cinci rugăciuni zilnice în trei sesiuni și folosesc o mică tăbliță din lut ars (de regulă provenit din pământul sfânt de la Karbala) pe care își sprijină fruntea în timpul prosternării. De asemenea, șiiții au sărbători proprii unice, precum Ashura, o zi de doliu dedicată martiriului lui Hussein.
În ceea ce privește izvoarele legii islamice, suniții se bazează pe culegeri de relatări (Hadith) validate de consensul comunității timpurii, în timp ce șiiții acordă credit doar acelor relatări care au fost transmise prin intermediul membrilor familiei Profetului Mahomed.
Geografia demografică a lumii islamice
La nivel global, suniții reprezintă marea majoritate a populației musulmane, estimările indicând o proporție de aproximativ 85-90%. Aceștia sunt majoritari în țări precum Arabia Saudită, Egipt, Indonezia, Turcia, Maroc sau Pakistan.
Șiiții constituie restul de 10-15% din totalul musulmanilor din lume, însă dețin majoritatea absolută în câteva regiuni cheie din punct de vedere geopolitic: Iran, Irak, Azerbaidjan și Bahrain, având totodată comunități semnificative în Liban, Yemen și Siria.
